Meniu Închide

Lectii de viata cu Dejan Borovnjak

 

Lecții de viață cu Dejan Borovnjak sau cum să joci baschet cu sufletul

 

Adela Rusu, noua noastră colegă, a profitat de perioada de prezezon pentru a sta de vorbă cu toți componenții echipei de seniori.  A ieșit o serie de interviuri savuroase, pe care suntem siguri că le veți citi cu plăcere, având posibilitatea de a descoperi lucruri noi despre vechii componenți ai lotului și despre noile achiziții. Primul ”episod” l-a adus în fața Adelei pe Dejan Borovnjak, veteranul CSO Voluntari.

 

Unul dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut în 2020 este Dejan Borovnjak, pivotul echipei de baschet CSO Voluntari.

Vă invit să lecturați un interviu care prezintă o poveste emoționantă despre forța interioară necesara luptei cu cancerul și despre cum, în pofida sorții, poți ajunge să câștigi apoi mai multe trofee, în mai multe țări. Dejan ne oferă o lecție reală despre curajul de a-ți expune emoțiile și de a conduce prin puterea exemplului, prin a-i pune pe ceilalți pe planul întâi. El este unul dintre acele suflete sensibile care a înțeles că înainte de a fi o făclie pentru ceilalți, trebuie mai întâi să simți focul pe pielea ta.

 

R: Dejan, cum e să te întorci din nou în România, mai ales în contextul actual?

Dejan Borovnjak: Anul trecut, când am venit în București prima dată, am auzit lucruri foarte bune și frumoase despre oraș, dar nu aveam cu adevărat idee despre cum este în realitate. Mi-a plăcut să îi iau pulsul până în martie, iar familia mea a fost încântată de oraș. Inevitabil am vrut să mă întorc pentru că, în mintea mea, Bucureștiul este un oraș perfect, asemănător cu Belgradul dar cu mai multe zone verzi, lacuri, parcuri, locuri în care îmi place să mă plimb. Locul meu favorit este parcul Herăstrău, unde merg mai mereu cu prietenii sau colegii. E grozav că m-am întors!

 

R: Ne bucurăm că ești aici! Te-ai născut în Croația, dar ești de naționalitate sârbă…

DB: Da, m-am născut în Iugoslavia de fapt, pe teritoriul Croației de azi, mama fiind de acolo iar tata din Bosnia. Am trăit in anii copilariei atât în Croația, cât și în Bosnia și Serbia.

 

R: Cum a fost copilăria ta? Ai jucat doar baschet? De ce baschet?

DB: Am inceput să joc baschet la 10 ani în școala primară, pentru că în sala noastră de sport facea antrenamente un club privat de baschet. Am mers cu 2-3 colegi de clasă și, la început, a fost extrem de amuzant. Tatal meu jucase baschet, este și foarte înalt, aproape 2 metri, iar eu eram doar un jucător extrem de slab de fotbal, în cartier…

Dar nu am inceput chiar cu baschetul! Cam tot pe atunci, la 10 ani, am mers la tenis, dar doar pentru vreo 6 luni. Cel mai bun prieten al tatălui meu mi-a cumpărat prima rachetă și primii pantofi sport de tenis și, uite asa, am ajuns pe terenul de zgură. Apoi, când cheltuielile legate de deplasări au început să crească, tatăl meu a spus stop tenisului. Astfel, baschetul a devenit următorul sport de pe lista mea.

Încă de la început, nu am privit baschetul ca pe o opțiune profesionistă, de viitor, iar părinții mei nu au pus presiune pe mine să fac din baschet ceva important. O poveste amuzantă s-a întâmplat în primul an de baschet când, la aceeași ora cu antrenamentele mele se difuza la TV și telenovela mea preferată și am lipsit la câteva antrenamente ca să nu o pierd. Așa serios eram la vârsta aceea… Ha ha ha…

M-am bucurat de primii doi ani cu acea echipă mică, iar apoi, la un turneu la care erau prezente și marile cluburi, cei de la Partizan Belgrad m-au observat și am fost transferat acolo.

 

R: Spune-ne mai multe despre experiența ta la Partizan, ca jucător tânăr.

DB: Practic, acolo am crescut! Am petrecut 10 ani în acel club, de la U14, U16, U18 și 4 ani la prima echipă de seniori, cu dl. antrenor Vujosevic. Serbia este recunoscută pentru școlile bune de baschet, pentru antrenori buni dar și pentru munca asiduă a sportivilor. Ne antrenam mult, foarte mult, între 14 și 18 ani având doar 10 zile libere pe an.

În acea perioadă cu Partizan câștigam aproape la toate categoriile, toate medaliile naționale, chiar și unele internaționale. Toți ochii erau pe noi ca generație, se întrebau de unde am apărut, dar, chiar și atunci, tot nu mă gândeam la baschet ca la o profesie.

 

R: Cum a fost viața cu Vujosevic? Are eticheta unui antrenor foarte dur.

DB: Aș putea vorbi despre antrenorul și omul Vujosevic foarte mult, cred însă că cea mai definitorie trăsătură a sa este cunoașterea în materie de baschet, care este imensă! Traiește pentru baschet, fiind capabil să stea 12 ore pe zi în sală, lucrând cu jucătorii tineri. Făceam poate mii de aruncări, exerciții, ne punea sa repetăm ore și ore până ne ieșea un exercitiu. Îmi amintesc că uneori ne puneam mânuși chirurgicale în mâini și repetam cu ele.

Făcea exerciții intense și variate, iar jucătorii stăteau și 3-4 ore în sală până când marcau, spre exemplu, 10 aruncări de 3 puncte la rând. Toate acestea erau, în același timp, o pregătire mentală pentru noi – să nu renunțăm niciodată la greu.

Aveam 18 ani când am ajuns în echipa sa și am rămas 4 ani, acumulând o experiență unică, fantastic! Eram tânăr, nu jucam mult, poate 5 minute pe meci, dar am învățat ce înseamnă viața de profesionist: cum să mă antrenez, cum să mă odihnesc, cum să trăiesc disciplinat, ce să mananc. Da, se poate spune că era dur, dar asta ne-a făcut din ce în ce mai puternici. De Crăciun ne oferea cărți, dar, cel puțin pentru mine, n-a fost niciodată o presiune să citesc. Era ca un al doilea tată pentru toți colegii mei, aflați departe de casă.

 

R: Partizan ti-a fost si prima experienta in Euroliga?

DB: Am fost campioni în Serbia pentru aproape 15 ani și am jucat în Euroligă și în Liga Adriatică. Pentru mine a fost ca un vis! Veneam de la juniori la prima echipă și jucam cu Panathinaikos, Barcelona sau Real Madrid, împotriva unor jucători pe care îi știam de la TV. Iar acum chiar trebuia să mă apăr la ei!

Jucam în fața celor mai frumoși și numeroși suporteri – fanii Partizan. Era incredibil pentru mine când umpleau sala cu o oră înainte de meci. Puteai simți cum mulțimea sare, cum sala se mișcă și emană energie și pasiune. Îți ridicau adrenalina că pur și simplu nu mai aveai nevoie de încălzire. De multe ori stăteam pe bancă și mă surprindeam involuntar uitându-mă spre suporteri, cântând cântecele cu ei…

 

R: Și după ce ai câștigat multe medalii și trofee cu Partizan, ai mers mai departe… Grecia, Italia, Polonia, Spania, Turcia, Rusia, România. Cum a fost “călătoria”?

DB: La vârsta de 23 de ani am jucat pentru Novi Sad iar viața mea era grozavă! Plecasem de acasă, eram înfometat după baschet și realizam, în sfârșit!, că vreau ceva mai mult de la sportul asta. În fiecare dintre aceste țări am crescut puțin câte puțin, natural.

Trăind singur, departe de țară, de familie, de prieteni, primul an în Lituania a fost greu. Apoi mi-am rupt piciorul în Grecia, apoi m-am mutat în Spania unde am învățat mai bine cum ar trebui să fie viața de ”jucător străin”.

A urmat Italia… unde mi-am schimbat complet modul de a vedea și aborda jocul! Aveam mai multe minute, aveam responsabilitate mai mare, mai multe drepturi, mai multe așteptări mă vizau, trebuia să câștigăm fiecare meci. Cred că atunci am realizat că baschetul chiar este meseria mea. Antrenorul era un om bun, care punea presiune pe mine dar îmi și acorda suportul necesar. A fost o perioadă plină de lecții, bune și mai puțin bune.

R: Dar lecția cea mai mare era pe cale să îți fie livrată: operația de cancer.

DB: Da, o lectie mare. Era un cancer de tiroidă, din fericire descoperit la timp. La început era ceva mic, apoi, în 2 ani a evoluat galopant și a trebuit operat. La acel moment nu realizam pericolul prin care treceam. Mă gandeam: ”hai, îl tăiem și pot să mă întorc pe parchet”. Pe moment nu eram așa speriat.

Am realizat însa mai tarziu cât de serioasă este situația. După operație și recuperare m-am schimbat mult. În special pe teren am devenit și sunt mult mai relaxat. Am renunțat la reacțiile nervoase pentru lucruri mici. De exemplu, în trafic aștept 10-20 secunde în plus, nu e nicio problemă.

Au fost oameni care îmi spuneau dinainte să îmi exprim emotiile, să le las să iasă, să se ducă, dar nu îi credeam. Acum, eu însumi stau de vorbă cu oamenii foarte stresați despre povestea mea dar bineînțeles că ei nu înțeleg, așa cum nu înțelegeam nici eu atunci.

 

R: Povestea ta este inspirațională! Mai ales pentru că ai continuat să joci și să o faci foarte bine, scriind istorie cu Zielona Gora iar apoi 3 ani cu Bursaspor.

DB: Da, cu Zielona Gora am obținut primul titlu din istoria orașului. Nimeni nu se așteptase ca noi să câștigăm campionatul, pentru că eram o echipă promovată recent, cu doar doi ani în urmă. Am jucat de asemenea și EuroCup în sezonul acela, 2012-2013. Orașul era mic, suporterii ne incurajau chiar daca pierdeam. 3-4.000 de fani veneau la sala meci de meci!

Apoi am stat trei ani în Turcia unde am avut un prim sezon foarte bun iar în al treilea am câștigat liga. A fost o periodă frumoasă când s-a născut și fiul meu, iar confortul și stabilitatea familiei au devenit importante. Avem încă mulți prieteni în Bursa și este ca o a doua casă pentru noi.

 

 

R: În 2019-2020 ai fost unul dintre cei mai eficienți jucători ai Voluntariului. Cum vezi sezonul care vine, cu vechii și noii colegi de echipă?

DB: Când evoluezi ca om te uiti în același timp și la jocul de baschet din alte perspective. Cred că în Bursa am învățat multe despre cum să îmi susțin colegii de echipă, atât în timpul antrenamentelor, cât și în timpul meciurilor. Anul trecut, la Voluntari, m-am simțit extrem de fericit atunci când îi ajutam pe ceilalți să marcheze sau să joace bine. De obicei suntem foarte concentrați pe noi înșine să marcăm, să facem un meci bun, dar în ultimii ani am invățat că fericirea vine și când e vorba despre ceilalți. Nu stiu dacă asta o realizezi odată cu vârsta, cu experiența sau altceva.

Am fost oricum susținut și de ceilalți colegi sârbi de anul trecut, dar și de colegii mei români care îmi plac și cu care mă înțeleg foarte bine.

Pentru anul acesta am aceleași așteptări: vom pleca la drum să câștigăm fiecare meci și vom da tot ce e mai bun din noi pentru asta.

Voi fi bucuros dacă echipa va avea un rezultat bun, dacă atmosfera din sală va fi pozitivă iar managementul și fanii noștri vor fi încântați de jocul nostru.

Abia după asta vine și importanța statisticii personale, pentru că dacă echipa nu câștigă degeaba ești MVP. Totul este despre echipă și spiritul ei.

 

R: Ai un obiectiv personal?

DB: Să fac istorie, din nou, cu o echipa mică și să fiu sănătos.

 

R: Ce vei face după ce nu vei mai juca baschet?

DB: Pâna acum un an nici nu mă gândeam la asta. Întodeauna ziceam: mai am timp. Dar acum e diferit. Mă gândesc că o opțiune să rămân în baschet ar fi să antrenez copii de vârste mici, maxim 15 ani. Iar în afara baschetului, pasiunea mea e turismul. Călătorind mult, am vazut multe țări și aș vrea să aduc cât mai mulți oameni să vadă frumusețile Serbiei, concentrandu-mă la început pe Belgrad și pe zona de munte Zlatibor. O să încep cu asta și apoi voi vedea ce mai vine către mine.

 

R: Povesteste-ne în final despre experiența de a fi tată și cum ai reușit să menții o familie atât de frumoasă și de fericită?

DB: Experiența de tată este unică, inimaginabilă și uimitoare. Este ceva complet diferit de orice succes profesional, care trece, dar familia rămâne cu tine pe durata întregii vieți. Ei sunt acolo după fiecare zi de muncă și sunt foarte importanți pentru mine. Fiind împreună, petrecând timp împreună, călătorind împreună, așa ne-am menținut familia fericită.

 

Adela RUSU