Meniu Închide

Zarko Djuric: “Am vrut să văd cât de departe pot ajunge doar pe cont propriu”

Zarko Djuric e ca o carte. O carte cu coperți frumoase, inspiraționale. Însă întâi citești prefața și nu-ți spune nimic. Te întrebi dacă să treci la primul capitol. O faci pentru că tot ai ”cumpărat” cartea, pentru ca, apoi, literă cu literă, să realizezi că s-ar putea să deții un ”must read”. La epilog, zâmbești. Ai mai învațat ceva.

 

R – Serbia, copil înalt, a fost inevitabil să te apuci baschet?

ZD – Tatăl meu, Sreten Djuric, a fost baschetbalist profesionist, a jucat în liga națională iugoslavă, a fost campion național în 1983 alături de Drazen Petrovic și a făcut parte și din echipa națională a Iugoslaviei.  Așa că a venit cumva de la sine să joc baschet.

În 1991 tatăl meu a deschis o școală de baschet în Uzice, orașul meu natal, care este încă activă după aproape 30 de ani. Când eram mic, mama mea lucra și tatăl meu mă lua cu el la club la antrenamente. Practic, am crescut și am dormit în sala de baschet. Acolo era casa mea.

R – Crezi că dacă tatăl tău nu te-ar fi luat cu el, ai mai fi practicat baschetul acum? Ai fi avut altă meserie?

ZD – Nu m-am gândit niciodată la asta. Am terminat și o facultate și poate m-aș fi dus în acea direcție. Totuși, nu sunt foarte convins fiindcă dacă nu aș fi iubit baschetul, nu l-aș practica încă. Simt că ceva din mine se leagă de acest sport.

La început, de la vârsta de 7-8 ani și până am terminat liceul, nu am fost chiar atât de implicat. Abia după absolvire, în momentul în care am început să mă antrenez de două ori pe zi, am luat în serios baschetul. Ca o profesie. Junior fiind, nu jucam prea mult… Eram scund. Până la vârsta de 17-18 ani eram unul dintre cei mai scunzi și mai lenți jucători. Jucam poziția 1 sau 2.

R – Și ce s-a schimbat apoi? Cum?

ZD – Pur și simplu am crescut, m-am înălțat, și totul s-a schimbat.

R– Te-ai antrenat cu tatăl tău?

ZD – Nu, cu mici excepții uneori. Nici eu și nici el nu ne-am dorit asta. Nu mi-am dorit niciodată ca tatăl meu să antreneze generația mea și, chiar dacă avea o mulțime de conexiuni în baschet, nu a dat niciodată un telefon ca să influențeze lucrurile în cariera mea. Nu am vrut niciodată ca cineva să poată spune că tatăl meu mă împinge în față. Întotdeauna au fost deciziile mele și drumul meu. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge doar pe cont propriu.

R – Cum ai făcut trecerea de la junior la jucător profesionist?

La 15 ani am început să joc cu seniorii în ligile secundare ale Serbiei acolo unde jucau mulți foști baschetbaliști care își terminaseră carierele profesioniste și jucau pentru plăcere. Am acumulat aici o mare experiență până la vârsta de 18-19 ani, când m-am transferat la Novi Sad, pentru 2 ani. Aici am început să privesc baschetul ca un profesionist, dedicând mai mult timp antrenamentelor, inclusiv vacanțele.

M-am întors apoi în orașul natal, la echipa de primă ligă, unde se punea pe picioare un proiect pentru o echipă nouă, tânără, și, astfel, am jucat încă doi ani la Uzice. Era prima mea experiență baschetbalistică la nivel înalt.

R – Au urmat experiențele jocului în străinătate…

Da, prima experiență în afara țării mele a fost la MZT Skopje, în Macedonia, unde am întalnit și antrenorul care m-a influențat cel mai mult, Darko Krstic. A fost antrenorul care a lucrat foarte mult cu mine la nivel individual, atât înainte de antrenamente, cât și la finalul lor. A văzut potențialul meu și mi-a dat încrederea că pot marca cel puțin 20 de puncte în fiecare meci. A știut cum să mă abordeze, cum să mă calmeze când izbucneam, fiind încă tânăr. Aveam doar 21 ani. Îi datorez foarte mult.

Din păcate m-am accidentat în Macedonia, am lipsit de pe parchet destul de mult timp, și m-am întors acasă, în Uzice.

R – Care a fost următoarea destinație după recuperare?

Am ajuns în Croația. Abia revenit după accidentare, am avut un an mediocru, frustrant, pentru că eram obișnuit să marchez minim 20 de puncte și nu reuseam decât jumătate. Apoi, o vară întreagă m-am odihnit și nici nu voiam să văd mingea. În august, încă nu știam dacă mai vreau să joc.

R- Nu știai dacă vrei? Sau dacă poți?

Amândouă, pentru că perfecționist fiind din fire, dacă ceva nu îmi reușește așa cum aș vrea eu, adică perfect, prefer să nu-l mai fac, doar ca să-l fac.

R – Și totuși ești aici, ce te-a făcut să te răzgândești?

După 3 luni am făcut un antrenament și lucrurile au mers atât de bine, corpul meu funcționa excelent, astfel încât mi-am zis: ok, hai să mai încerc. Și am mers în Elveția.

R – Ți-a plăcut acolo? E o țară foarte frumoasă.

Este o țară excepțional de frumoasă, dar nepotrivită pentru noi, est-europenii. A fost o experiență grozavă, am ca o a doua familie acolo! Țin foarte mult la acei oameni dragi pe care i-am întâlnit, iar fiul lor e de vârsta mea. Îi numeam familia mea elvețiana. E o țară de poveste, ca un Disneyland. Dar noi suntem obișnuiți cu haosul sau s-o mai tăiem pe scurtatură, să mai ocolim ceva și acolo lucrurile sunt puse în ordinea lor.

R – Slovacia și apoi România la Steaua?

În Slovacia primul an a fost liniștit, așa că am decis să mai ramân un an. Orașul era micuț, oameni frumoși, fanii trăiau pentru clubul de baschet. În al doilea an am pierdut în sferturi, în play off, și la două zile după înfrângere am semnat încă un contract pe un an, chiar dacă aveam oferte mai avantajoase, nu puteam pleca așa. Drept dovada în următorul an am câștigat campionatul și am fost căpitanul echipei.

Steaua a fost următorul pas, atrâgăndu-mă felul în care se construia echipa, antrenorul, jucătorii. Prietenul meu din copilărie, Nikola Malesevic, urma să îmi fie coleg și a atârnat și asta în decizie. A fost un an dificil pentru noi, o perioadă de tranziție a clubului. Mi-a plăcut în Bucuresti, mi-a plăcut în România, mi-am făcut prieteni. Radu Virna este unul dintre cei mai apropiați prieteni dintre jucătorii români. Și mai aveam încă multe locuri de vizitat în România, dar următorul sezon am plecat în Ungaria, unde a venit pandemia.

R – Ce ai făcut în izolare? Te-ai plictisit?

Nu m-am plictist deloc. Am citit, am stat cu familia mea și m-am bucurat din plin de prezența lor. Am încercat să rămân pozitiv. Am așteptat oportunități și au venit. M-am întors în România. A fost o decizie rapidă.

R – Cum vezi sezonul 2020-2021 cu noua ta echipă, CSO Voluntari?

Am deja experiență în România, știu campionatul, îl cunosc pe antrenor, despre Ionuț Georgescu am auzit numai lucruri bune, știu că acolo unde merge este vorba despre un proiect serios. Nu-mi doresc decât să îmi fac treaba, să îmi ajut echipa, să mă simt bine făcând ce fac. Atmosfera e foarte caldă și sunt surprins plăcut să văd câți oameni sunt în spatele nostru susținându-ne.

 

Adela RUSU