Ați întâlnit vreodată pe cineva căruia îi curge sport prin sânge în loc de celule sanguine? Ați cunoscut vreodată pe cineva căruia cuvântul “minge” îi declanșează sclipiri în ochi și tremur în corp? Nu? Nici eu. Pâna azi. Azi însă, Anthony Hickey - “point-guard-ul” CSO Voluntari, mi-a arătat că un asemenea om există. Cineva care să iubească sportul atât de mult încât să se deplaseze 220 km într-o seară, pentru a juca în două campionate diferite, în două sporturi diferite. Și niciunul dintre sporturi nu e șah...
Kentucky? Cum a fost copilăria? Ești Afro -American, iar noi aici, în România, auzim multe din media despre cum e să te naști Afro-American în Statele Unite.
Copilăria mea a fost o copilărie normală datorită sportului. Mingea m-a ținut departe de probleme și de a merge pe un drum greșit. Doar fiind Afro-American din Kentucky, fără să fii sportiv, aveai mari șanse să ajungi în închisoare sau mort, ca mulți dintre cei cu care am crescut. Astfel, baschetul mi-a salvat viața și îl iubesc pentru felul în care m-a făcut să cresc, prietenii pe care i-am ales... Sunt foarte norocos.
Perioada junioratului tău e una foarte interesantă. Ai jucat și baschet și fotbal american. Cu ce ai început de fapt?
La 4 ani am început să mă joc cu o minge de baschet primită de la unul dintre prietenii părinților mei. Tata fusese jucător și de baschet și de fotbal în colegiu, și când am pus mâna pe prima minge, nimic nu m-a mai oprit. Întotdeauna am avut o minge în jurul meu prin casă, fie ea de fotbal, de baschet, baseball, fotbal European, de orice formă, orice mărime.
Și totuși când ai început săa te antrenezi organizat?
Am început tot atunci, la 4 ani. În mod normal nu mă primea nimeni, eram prea mic la vârsta aceea, limita de vârsta fiind de 5 ani. Eram cu mama mea la un club, am fost refuzat la inscriere și am început să plâng repetând continuu ca eu vreau să mă joc cu mingea. Lacrimile mele i-au impresionat pe antrenor și am fost înscris la clubul respectiv. Eram însă, întotdeauna, ultima sau penultima alegere a colegilor mei când jucam și eram suparat. Tatăl meu mi-a dat atunci un sfat: “Fiule, trebuie să muncești, să fii întotdeauna mai bun și mai bun ca să fii ales”. Și de atunci mi-am dedicat viața antrenamentelor grele, dorindu-mi foarte mult să caștig, trofee, medalii, recunoaștere. Apoi oamenii au început să mă observe, să fiu în câțiva ani în topul preferințelor statului Kentucky.
Și fotbalul american? Cum de a mai apărut? Când?
Fotbal am început să joc la 7 ani. Un prieten al tatălui meu, era antrenor de fotbal și m-a chemat să fiu fundaș în echipa lui. Să fiu fundaș (quarterback – o poziție în fotbalul american în care îți conduci echipa către baza adversarilor ca să puncteze cât mai mult) m-a învățat să îmi asum responsabilitați și să fiu un lider pentru echipa mea. Mi-a dezvoltat agresivitatea în joc, m-a ajutat foarte mult să fiu mai dur. Toate abilitațile astea le-am transferat imediat în baschet. Point-guardul în baschet este, ca să zic așa, “capul sarpelui” și trebuie să aibă o comunicare specială cu antrenorul ca să poată coordona și conduce restul echipei. Dacă ratez ceva și pierdem un meci, trebuie să îmi asum acea responsabilitate. Pun foarte mare presiune pe mine și am așteptări de la mine însumi.
Cum faci față presiunii? Lucrezi cu tine?
Lucrez cu mintea mea, cu mine. Când pierd, stau și rememorez și analizez ce aș fi putut face mai bine, ce aș putea face mai bine ca să caștig data viitoare, iar în timpul meciurilor încerc să fiu prezent așa cum m-a educat tatăl meu și să merg mai departe. Am învățat să îmi controlez emoțiile. Toți avem câte un dar, al meu e să lucrez cu mintea mea, încerc să mă concentrez pe prezent, să vad lucrurile din unghiuri diferite, să privesc mereu înainte și să gandesc pozitiv.
Ai “alergat” în aceeași seară 225 km între două orașe americane ca să participi și la un meci de baschet și la un meci de fotbal american. Ce te motiva la 16 ani, ca să faci asta?
Da, a fost o nebunie atunci. Aveam un meci de fotbal american în campionatul statului Kentucky și l-am pierdut în mod dramatic la un scor foarte mare. După meci, eu și prietenul meu cel mai bun aveam și un meci de baschet în alt oraș, la 225 km distanta. Un echipaj de poliție ne-a condus tot drumul ca să ajungem la meciul de baschet. M-a motivat faptul că eram dedicat echipelor mele, voiam să fiu acolo pentru fiecare, chiar dacă urma să pierdem sau să câștigăm.
Erau alte vremuri față de momentul de azi “black lifes matters” …
Da, în 2011 lucrurile stăteau altfel față de 2020, poliția ne proteja pe noi și echipa noastră. Acum lucrurile sunt diferite, e o lume diferită. Cum gândești este foarte important, deciziile luate de fiecare dintre noi la nivel personal pot deveni decizii care afectează pe toată lumea.
Mergeai și la studii, cu 2 sporturi de performanță?
Atât cât se putea! Mama a fost mereu în spatele meu să merg la școală. Pentru ea școala era cea mai importantă și îmi spunea că nu pot juca baschet fară a avea rezultate bune la învățătură. Părinții mei m-au susținut tot timpul și, indiferent că îmi doream să ajung în NBA, mai întâi mi-am finalizat studiile.
Ai petrecut 4 ani în colegiu jucând baschet. Ai schimbat colegiul la un moment dat lăsând în urmă câteva întrebări pentru suporteri, în pricipal motivul pentru care ai făcut schimbarea.
Am jucat 3 ani la Louisiana State University. Primul an a fost grozav sub îndrumarea lui Trent Johnson, apoi următorii doi au fost mult mai grei cu Johnny Jones. Am decis apoi să plec la Okhlahoma State University sub comanda lui Travis Ford. Am ales atunci să plec și să merg dupa un antrenor care să mi se potrivească și să scoată ce e mai bun din mine.
Ai fost Mr. Basketball în Kentuckey în colegiu. Ce înseamnă asta? Un concurs de frumusețe?
Hahaha, aș fi vrut eu sa fie concurs de frumusețe, dar nu, nicidecum. Este ca și cum ai fi cel mai bun jucător din Kentucky din acel an, un fel de MVP al statului.
Te-ai descrie ca un “bad boy”? Ai fost suspendat în colegiu de la câteva meciuri din cauza unor probleme disciplinar-universitare…
Nu aș zice că sunt un “băiat rău”. Le-aș numi mai degrabă niște alegeri greșite pe care le-am luat la un anumit moment din viața mea. Eram un tânăr ajuns la colegiu, liber, fără parinti, uneori mergeam la cursuri, alteori dormeam. Sunt greșelile mele și am învățat din ele, am învățat să fiu disciplinat.
Cariera ta după colegiu și-a urmat cursul în Europa. De ce nu ai rămas în SUA?
Am avut câteva încercări, câteva transferuri dar nu a funcționat și atunci m-am decis să merg peste Ocean. Prima experiență a fost în Polonia unde eram singurul jucător american. Mi-a plăcut foarte mult acolo,. Mi-a plăcut Europa și încă îmi place, din prima clipă.
Triple double în Grecia? La acel moment primul în ultimele 18 sezoane din campionatul elen? Serios? Cum ai reușit?
În liceu aveam mai tot timpul triple-doubl. Pur și simplu așa jucam eu, punctam, pasam, recuperam. Eu doar joc, încerc să nu fiu arogant, încerc să rămân modest și să îmi văd de treabă. Mama mea îmi spune mereu: fii modest, lasă jocul pe care îl practici să vorbească pentru tine. Încerc să nu mă laud cu una sau alta. Meseria mea e să joc baschet de calitate.
În ce țară europeană în care ai locuit ai alege să îți fie “acasă” azi?
Aș alege Atena, Grecia. Dar nu am apucat încă să cunosc România în 2 luni. Nu am apucat să văd locuri, să cunosc oameni, să văd ce frumuseți are. Mai întreabă-mă peste un an ????
Te-am observat pe teren ca fiind un “hoț” feroce, mereu pregătit să fure mingi de la adversari. Ai fost chiar al treilea din SUA în 2013-2014 ca medie -2.93 mingi furate per meci. Cum ai dezvoltat abilitatea asta?
Din fotbal american. Acolo am jucat în apărare foarte mult și am învățat să citesc jocul și să anticipez ce se va întâmpla, unde se va duce mingea... Am încercat mereu să mă pun în postura adversarilor mei. E un avantaj pe care mi l-am creat în baschet dar este și un dezavantaj dacă nu reușesc. Este ca un joc de noroc. Dar îmi asum riscuri și acum încerc să provoc situația de “fura” mingi, iar dacă nu reușesc, îmi asum eșecul și trăiesc și învăț din el.
Miami Heat este încă opțiunea ta numărul 1 în NBA?
Wherever LeBron goes, I go. Deci sunt un fan LeBron James mai degrabă decât fanul unei echipe. Îmi place stilului lui de joc și stilul lui de leadership și încerc să îl urmez.
Ai văzut meciuri de Euroligă? Cum le-ai descrie în comparație cu NBA?
Da, am văzut în Atena meciuri în direct. Aș zice că sunt mai bune decât în NBA. Nivelul competițional e mai ridicat, felul în care se joacă, în care fiecare meci contează! Totul e mult mai competitiv, fanii îmi plac și aș juca cu plăcere în Euroligă. Cred că e foarte mult focus pe latura sportivă a baschetului fața de cea comercială.
Cum îți afectează călătoria dintr-un loc în altul viața personală. Poți avea relații la distanță cu familia?
Azi e mai usor cu lucrurile astea decat era în 2011 de exemplu. Sunt zboruri multe, există facetime. Să fiu departe nu a fost niciodată o problemă. Știu că ce fac e pentru familia mea. Știu ce simt ei, iar acum că am și două fiice nu devine mai greu, dar devine mai interesant. Prima dată când am plecat de lângă fiica mea de 6 luni a fost mai greu. Dar m-am obișnuit. Acum are pașaport deja, și poate călători.
Ai superstiții înainte de meciuri?
Uneori am. De exemplu, dacă simt că am jucat slab în anumite încălțări, nu le voi mai folosi o vreme. Sau dacă am un antrenament foarte bun în alte încălțări, le voi folosi la meci. Dar e vorba de anumite momente, nu e un lucru la care mă gandesc constant. Însă întotdeauna mă rog înainte de un meci.
Cine e mentorul tău?
Bunica mea a fost cea care m-a îndrumat mereu în viață cu sfaturi. Bunica mea și mama mea au fost întotdeauna ancorele mele. Le aud mereu vocile pline de înțelepciune și de sfaturi oriunde și oricât de departe aș fi de casă. Mereu vorbim la telefon și îmi inspiră încredere și curaj.
Cum e traficul în România?
E nebunie, în ronduri e cel mai greu! Aștept mult ca să văd dacă pot intra și primesc o furtună de claxoane.
Care îți e cea mai mare slăbiciune?
Chiar trebuie să o spun? Haha. Cred că cea mai mare slăbiciune sunt eu însumi, când pun foarte multă presiune pe mine până la punctul în care lucrurlie încep să meargă prost.
Care sunt așteptările tale pentru sezonul ce ne stă înainte cu CSO Voluntari?
Aș vrea să jucăm în primul rând, având în vedere vremurile. Apoi aș vrea să jucăm în play off, să fiu și să fim sănătoși, să fiu un lider puternic și vocal. Vreau să fiu acel lider pe care cei din jurul meu știu că pot conta și cu care nu s-ar gândi de două ori dacă să meargă la război. Pentru că aș merge la război, acum, oricând, cu oricare dintre colegii mei actuali. Pe teren și in afara terenului. Am încredere în ei.
Ce sfat le dai micilor sportivi din România?
Sfatul meu pentru orice copil este că, oricât de micuț, de înalt, de slab sau de gras este, orice altceva ar auzi despre ei, să meargă mereu înainte cu visele lui! Întotdeauna este despre ei și despre forța lor interioară. Mulți le vor sta în cale cu diverse judecăți, iar ei trebuie să creadă cu tărie în ei înșiși.
AR – Regrete?
AH – No regrets!