Dacă veți dori vreodată o discuție plină de culoare și serioasă în același timp, căutați-l pe Dani. Nu, nu cel de la ”Neața” ci Dani Popescu, fundașul echipei de baschet CSO Voluntari. Veți avea un interlocutor plin de haz, de profunzime, un om care în durere și-a găsit voința, în haosul interior invață să își gasească liniștea și dincolo de frici își emană puterea interioară. Și face toate astea în timp ce bea din pocalul vieții. Până la fund. Dani Popescu este un om asumat.
Reporter: Când ai început să joci baschet? A fost o pasiune sau doar joacă la început?
Dani Popescu: Am început să joc baschet în curtea școlii și m-am îndrăgostit din prima secundă. A fost și este pasiunea vieții mele. Am atins mingea prima oară în clasa a V-a, am dat probe la Steaua și așa a început perioada junioratului meu cu Cristina Nicolae. La 17 ani m-am mutat la Rapid și atunci a început cariera mea profesionistă. După 3 ani s-a desființat echipa, m-am mutat la Steaua, am promovat în prima divizie, apoi am fost la Otopeni încă un an și jumătate. A urmat Piteștiul, unde am caștigat o Cupă și o SuperCupă a României, iar apoi Oradea, unde am petrecut 3 ani minunați, poate cei mai frumoși din cariera mea de până acum. Acolo am jucat o finală de campionat și una de cupă. La rând a venit o perioadă de un an și jumătate la Mureș și, în final, ultimii 3 ani la Voluntari.
R – Ai avut experiența echipelor naționale, U20, Universiada din China din 2011, meciuri de calificare internaționale ca junior și senior. Ai strâns destule amintiri de povestit nepoților?
D P - Am norocul să fac parte dintr-una dintre cele mai bune generații din ultimii ani din România - cei născuți în 1988, împreună cu Vlad Moldoveanu sau Titus Nicoară. Am fost component al lotului U20 la Campionatul European de la Targu Mureș din 2008 si era pentru prima dată cand auzeam imnul național, simțindu-mă foarte emoționat și foarte mândru. În ceea ce privește Universiada de la Shenzen, aceasta a fost o experiența unică. Pentru prima oară în viața mea am jucat împotriva Chinei, cu 18.000 de spectatori în sală, trăind un sentiment de neegalat ca intensitate, adrenalină, emoție. Țin legătura cu mulți dintre colegii mei de atunci, cu Vlad sunt împreună la Voluntari, cu Titus sunt apropiat, cu Andrei Mandache, Bogdan Țibîrnă, cu Santa Szabolcs... Majoritatea încă performează și ne duelăm pe teren.
După U20 au fost cîteva campanii cu echipa națională de seniori unde, în ciuda rezultatelor, am avut ocazia să înțeleg ce înseamnă baschetul profesionist în alte țări, am întâlnit jucători de calibru din multe campionate puternice, am văzut abordarea lor și felul în care se pregătesc. Nu știu dacă voi avea, pe vremea nepoților, destule materiale video să le pot povesti, dar dacă ei vor fi interesați de sport, o voi face.
R – Care a fost cel mai dur adversar în fața căruia a trebuit să te aperi?
D P – Grea întrebare, stați să mă gândesc. O nucă tare a fost Jason Pullen care a jucat în naționala Georgiei - a jucat și la Barcelona - un mic coșmar pentru mine, însă, de-a lungul carierei, am avut privilegiul, jucând la echipa națională, să întâlnesc mai mulți jucători din NBA sau Euroligă.
R – Ce antrenor și-a pus cel mai mult amprenta asupra ta?
D P - Cred că fiecare antrenor cu care am lucrat a contribuit la dezvoltarea mea ca sportiv, mai ales că nicio colaborare nu a fost sub un an și jumătate. Însă o relație specială am avut-o cu Eugen Ilie, care m-a antrenat și cel mai mult. A fost antrenorul care la varsta de 20 de ani mi-a dat credit, m-a propulsat direct titular la Otopeni și apoi am avut privilegiul să il am aproape și la Voluntari în primul an.
R – Ce ai schimba la tine daca ai putea?
D P - Wow, cred că sunt câteva lucruri. Dacă aș avea accesul de acum la informație, mi-aș schimba abordarea față de profesia de baschetbalist. Noi am crescut într-o generație în care accesul la cunoaștere și la internet era greoi, ne lua mult să găsim materiale video, să le descărcăm, să ne informăm, să căpătăm ceva ”know-how” despre cum se face. Ne pregăteam cât de bine știam noi dar eram foarte limitați. Am realizat asta când am început să jucam la nivel internațional, pentru că primul impediment, până să ajungem la tehnică sau talent, era pregătirea fizică. Noi pur și simplu nu puteam să ținem ritmul cu nivelul lor de pregătire. In concluzie, m-aș pregăti fizic mult mai bine.
In rest nu aș schimba drastic lucruri pentru că ori de câte ori am fost pe teren am dat tot ce am avut mai bun din mine și am ieșit cu capul sus indiferent de rezultat. Cred că efortul depus mi-a adus respect.
R- A fost cariera ta un obstacol în viața personală?
D P - Nu, nicidecum un obstacol. Cred că pot merge mână in mână. Sunt însă foarte multe sacrificii pe care trebuie să le faci, e adevărat! Am plecat de acasă la 18 ani, m-am întors abia după 10 ani în București și totuși nu aș schimba nimic... Cred că le poți îmbina foarte bine pe ambele.
R – Am inteles că viața ta extrasportivă e plină și colorată. Îți place să te distrezi. E adevarat?
D P - Sunt un tip căruia îi place să se distreze. Sunt o persoană foarte activă și îmi place să călătoresc. Îmi plac lucrurile noi, petrecerile, activitățile sportive și asta mă ține în priză. Când e vreme frumoasă, mă găsiți afară.
R – În Vama Veche?
D P - Și in Vama Veche, hahaha... e un loc foarte frumos.
R – Cum e viața ta personală? Ai o familie? Îți doresti una?
D P - Momentan nu am o familie dar, cu siguranță, cred în familie. Îmi doresc asta. Sincer să fiu în viața mea este un pic de haos în acest moment și abia astept să văd ce a pregătit Universul pentru mine pe partea asta ”de teren”.
R – Ce vei face după ce cariera de baschetbalist se va încheia? Vei rămâne în fenomen?
D P - Multă lume îmi pune întrebarea asta și, mai ales, dacă voi antrena. Nu știu încă ce voi face, dacă voi rămâne în baschet... Sunt plusuri și minusuri și cred că după atâtea lucruri frumoase pe care mi le-a dat baschetul, sunt dator să dau și eu ceva înapoi. Însă nu îmi dau seama sub ce formă. Poate mă voi orienta spre managementul sportiv. Am terminat ASE-ul și am și un master in marketing.
R - Ai schimba ceva în baschetul nostru azi?
D P - Absolut, dar chestia asta nu ține de un singur om. Ar trebui să am o echipă în spate și o viziune. Asta cred că ne lipsește azi, o viziune.
R – Ce s-a întâmplat la Târgu Mureș?
D P - Târgu Mures este un episod din viața mea, cu lucruri frumoase și mai puțin frumoase. Sunt mâdru de grupul de jucători pe care l-am avut alături. Am fost atunci la o decizie de a câștiga Cupa României. A fost frustrant! Noi, ca jucători, meritam trofeul, însă la cum se derulau lucrurile acolo, nu știu dacă îl merita clubul. Eram neplătiți de 4 luni, am mers așa să jucăm și am dat tot ce era mai bun. Am fost mințiti așa cum nu am fost mințiți în toată cariera. Port un enorm respect oamenilor pasionați de baschet din zonă și fanii merită mai mult. Atunci când ne-am adresat instanțelor judecătorești a fost pentru ca nimeni după noi să nu mai treacă prin ce trecuserăm noi.
R - Ț-ai recuperat banii?
D P - Nu. Și din păcate nu mai am nicio șansă.
R – Ai regrete?
D P - Cel mai mare regret al vieții mele este că la 25 de ani m-am accidentat. Când credeam că am totul la picioare, jucasem o finală de Cupă și campionat cu Oradea, a început un adevărat calvar. Am avut 2 operații la tendonul lui Ahile. Doctorul Melinte, căruia îi mulțumesc, a avut foarte multă răbdare și grijă de mine, dar am petrecut aproape 2 ani în spitale până am reînceput să joc.
Sunt tare fericit azi că mai pot să joc baschet, când nimeni nu-mi mai dădea nicio șansă. Atunci am apreciat cu adevărat ce înseamnă baschetul și plăcerea de a juca doar pentru acel sentiment de a atinge mingea. Mi-am dorit doar să fiu pe teren, indiferent de nivelul la care joc, și să pot practica în continuare ceea ce iubesc cel mai mult.